Azi am fost într’o comună de câteva mii de suflete în care iarna a adus disperare, foamete şi tristeţe. Am fost împreună cu mai multi colegi de la PPDD Giurgiu şi sectorul 1. Nu ne’am dus după voturi, noi nu am întrebat pe nimeni dacă e membru PPDD sau nu. Le’am donat tuturor pâine, făină, apă plată, pături şi cizme, dar nu vreau să fac socoteli. Nu sunt bun la aritmetici, nici azi nu am înţeles de ce au tăiat 25% din salarii!?
Am fost pentru că la Tomuleşti şi la Toporu, de 7 zile nici un militar, nici un civil, nici ISU şi nici SMURD nu au ajuns. La Toporu domnea o cinică descumpănire. Oamenii nu mai aveau nici apă, nici alimente la magazine, în bucătărie nu vă mai spun!
Cand am plecat, Soarele ne făcea cu ochiul, deşi erau -10 grade sub O. Jur împrejur, cât vedeai cu ochii, doar zăpadă şi disperare. 1 metru de zăpadă peste mii de hectare de teren.
“Dacă nu vom găsi un drum, vom face unul” este deviza lui DAO, un om pe care îl preţuiesc. Împreună cu Răzvan Cuc, Sandu Vladu şi Stelică Mardare am decis să traversăm siberiile de la Toporu. Ne’am urcat în remorca unui tractor, după ce am stivuit bine alimentele şi îmbrăcămintea. Ne aşteptau 3 ore prin ger şi zăpadă. Nu era simplu, dar pentru asta eram acolo. Nu era uşor, dar tocmai din acest motiv, va fi frumos. Din păcate, nici unul dintre noi nu bănuiam cât de greu avea să fie. După câţiva kilometri, aveam să trecem prin prima înzăpezire a roţilor. A fost nevoie ca al doilea tractor să pună roata lângă al nostru şi să’l repună în mişcare.
La Toporu, un primar desfrunzit de orice urmă de bun-simţ se laudă cu voturile PNL. Din păcate, oamenii prea au cu ce să se laude. ”40% din ce aveţi mi se datorează mie”…”40% din ce vedeţi, mi se datorează mie”… “40% din ce este în comună, mi se datorează mie”. Nu ştim prin gura cui se plimbă restul de 60% din îngâmfare, dar pe cele 40% putem fi siguri.
La PNL bate vântul caliciei. Primarii galbiori, în frunte cu ciocoiul roşu de la Giurgiu, LuciAnus Iliescu, vânează iluzii bete. Nici unul nu’i vede pe giurgiuvenii care agonizează pe treptele spitalului, nici unui nu aude vaietele pietonilor şi nici pe ale şoferilor, exasperaţi că a 16 iarnă din carnetul de primar al lui Iliescu, le refuză dreptul la bucurie. Lin bate o toacă argintie în osul tâmplei şi se ridică din mine imagini cu fluturi zburând spre borangicuri negre. Ca orice om, mă simt plămădit din aspiraţii şi renunţări. Sunt o formulă magică şi un erou suspect, fac parte din consiliul secret al iernii boloborisite în noiembrie. Am timp să’mi fac iluzii şi să renunţ la ele. Dar nu mă pot preface că nu aud, că nu văd şi că nu mă deranjează. Mor oamenii! Mor oamenii înzăpeziţi, la Giurgiu, la Buzău, la Vrancea şi la Tulcea. Şi aici politica amuţeşte, pentru că ghilotina morţii este fără drept la replică!
Cine răspunde, în proporţie de 40%, de acest tragic ţintar al morţii din grandoarea unui neam, odinioară demn şi solidar, astăzi lăsat pradă în faţa iadului alb? În proporţie de 100%, nimeni!
Înfrângerea distanţelor e constanţa visului. Dar unde va fi începând cărarea visului românesc de a trăi guvernaţi de oameni iubitori de popor?




